|
De 30 de ani rezist presiunii de a mă conforma "reformei" ortografice intreprinse după 1990, fără a mă considera obligat să-mi explic încăpăţînarea (ceea ce ar fi fost deja o concesie, din partea unui nesupus/non-conformist/libertar). M-am mărginit la a declina invitaţiile, mai mult sau mai puţin insistente, de a-mi "corecta" textele, pentru a fi publicabile. M-am resemnat la a nu putea folosi corectoarele ortografice din editoarele de text. Nevrînd să mă "descurc"/aburc (nici în spaţiul culturii), am sfidat tentaţiile de a mă da pe brazdă, sperînd că motivaţiile aparentului orgoliu îmi sînt intuite de cei cu sensibilităţi rezonante. Mi-am asumat şi bănuiala de incultură (firească la medicocrii care, neputînd naviga prin fond, vînează erori gramaticale, ortografice şi de tastatură). A fost în primul rînd vorba de demnitate, de nevoia de nesupunere faţă de domesticirea instituţională. E de ajuns că am fost dresat întru scriere în maşinăria educaţională a statului, care a "completat" formarea naturală a vorbirii mele- după "cei 7 ani de acasă". Nu puteam concede acestuia să şteargă cînd vrea ceea ce scrisese atît de perseverent pe tabla conştiinţei mele. Ar însemna să deleg altora cîrma devenirii mele, să îmi diluez existenţialitatea naturală, autonomă; să îi las pe baci/vraci să mă vaccineze mental în funcţie de interesele- politice- ale "momentelor". Nu uit cum s-a trecut de la latinizare la rusificarea/slavizarea limbii… şi retur. Nu mi-am justificat atitudinea pînă azi, pentru că am considerat că gradul de rezistenţă faţă de "modernizare" sau faţă de normativizarea de tip occidental a vieţii colective (incorporarea funcţională în maşinăria statală) e opţiunea fiecăruia. Aşa cum oricine are dreptul să admire "civilizaţia" am şi eu dreptul să o dispreţuiesc/detest. Prefer păşunea oricărui gazon. Cineva mi-a atras însă atenţia că ar fi cazul să îmi explic poziţia faţă de cealaltă dimensiune a problemei: integrarea celulei individuale în fiinţa naţională. Şi asta, pentru că sîntem în faţa unui aparent paradox al apartenenţei/socializării: poţi să nu te supui dictatelor uzurpatorilor statului român, ţinînd la integritatea neamului tău? Iată de ce voi nota aici celălalt motiv al rezistenţei mele la comanda de a începe să scriu cu Î din A… Limba noastră organică, minunăţia coaptă de istorie, este cea vorbită- nu cea scrisă. Este crescută şi păstrată de mujicii "analfabeţi". Să nu uităm că în teritoriile subjugate de alţii, elitele împinse spre şcoală de nevoile de afirmare au făcut concesii ocupanţilor. Românitatea s-a conservat acasă, s-a plămădit între oameni, căci la şcoală se produce metodic îndoctrinarea utilă puternicilor zilei. Norocul nostru (ce ne părăseşte azi) a fost că am avut generaţii de intelectuali ridicaţi de la ţară, care nu şi-au trădat obîrşia- în numele emancipării mimetice. Ne luminează sclipirea lui Eminescu, care a avut puterea să supună naţionalismul importat al paşoptiştilor necesităţilor de creştere a neamului. Scrisul lui firesc s-a impus schimonoselilor preţioase (greu lizibile azi) reflectînd direct limba, deci slujind-o. Aceşti intelectuali crescuţi organic au reuşit o operaţie monumentală, cu ocazia generalizării scrisului (prin instruirea masivă a "poporului"): au adoptat principiul fonetic, care dă întîietate limbii vorbite, crescute în poiana vieţii, în raport cu cea fabricată artificial, de sus în jos. Scriitura sănătoasă nu face decît să reflecte fidel cum vorbim, fără a ne deturna, în numele unor "principii lingvistice", etimologice, ideologice- străine persoanei fiecăruia şi trăirii colective. Nu ştiu dacă vom putea vreodată estima just valoarea acestei alegeri de politică a limbii, făcute de minţile/sufletele luminate ale înaintaşilor noştri. Mă iau fiori la gîndul că ne-am fi irosit mintea ca să învăţăm "cum se scrie" fiecare cuvînt, introducînd semne arbitrare de diferenţiere a ceea ce e identic fonetic sau desemnînd acelaşi sunet cu semne diferite, în funcţie de istoria/originea cuvintelor. Nu invidiez de loc condiţia celor ce au nevoie de 12 ani ca să înveţe a transpune în scris ce vorbesc. Părăsirea principiului fonetic este deci o adevărată crimă de artificializare a limbii romîne. Iată de ce, pe lîngă faptul că detest ideea de normare lingvistică, nu am putut accepta făcătura de tranziţie. Dacă ar fi cerut înlocuirea uniformă a lui "î" cu "â" ar mai fi mers (deşi, repet, nu putem concede statului dreptul de a ne înlocui literele după mode politice). Dar să introduci în scrierea noastră curată otrava modificării semnului grafic în funcţie de poziţia în cuvînt înseamnă să vrei ca, în numele/interesul maimuţăririi academicoase retroactive/retrograde să strici atuul nostru cultural major, ocazionat de accidentul istoric al trecerii tîrzii la scriere. Existau- e drept- şi impurităţile: "România" ;"che/ce; chi/ci"; "ghe/ge; ghi/gi". Dar la asta se rezumau "excepţiile". Acum însă, limba naturală pierde teren în faţa celei artificiale. Nu ajunge că ne-am industrializat sluţitor hrana şi obiceiurile? Întotdeauna o reformă este artificială, dar nu întotdeauna merge contra vieţii. Dacă s-ar fi dorit o perfecţionare, se opera în sens invers, întru eliminarea excepţiilor (semnalate mai sus) de la principiul fonetismului. Cu o astfel de ocazie, s-ar putea aborda şi problema ocultată a artificialităţii alfabetului adoptat. Este evident că într-o scriere sctrict fonetică, trebuie folosite tot atîtea caractere cîte sunete trebuie redate prin ele. Deci bijectiv- nu injectiv/surjectiv- ca francezii/englezii, care nu mai pot scăpa de o problematică sterilă. Aşadar, alfabetul nostru trebuia să cuprindă semne specifice pentru sunetele ne-redate în alfabetul preluat de afară: ă, î, ţ, ş, (ce/ci), (ge-gi). În loc să introducă cele şase semne corespunzătoare, artizanii scriiturii noastre au recurs la expediente pe care le plătim scump, de două secole. Nu prin accentuarea/diacrtitizarea altor litere (care are alt rol, de exemplu in limba franceză) trebuiau redate sunetele noastre distinctive, ci prin utilizarea unor semne suplimentare distincte. Această racilă profundă , acest vierme strecurat în scriere, a ieşit la iveală cu ocazia apariţiei claviaturilor calculatoarelor - importate de afară- cu tipica lipsă de grijă a "băieţilor practici" faţă de existenţa noastră specifică. Au fost ani în care românii s-au "adaptat" pragmatic, scriindu-şi textele cu ţ ca t, ş ca s, ă ca a, î ca i. Cohorta de informaticieni "brain-drenaţi" nu a corectat situaţia decît foarte tîrziu (probabil, cînd au primit această sarcină de la corporaţiile unde s-au băgat mercenari). Tot ei au fost pasivi şi atunci cînd scanerele au început să producă fişiere cu imaginea textelor tipografiate, din care programele "OCR" extrag fişiere textuale. Programele de recunoaştere a caracterelor nefiind iniţial pregătite (de străinii de care am devenit tot mai dependenţi) să trateze: ă… î… ţ… ş…â… a rezultat un noian de "documente" (în formate ca pdf), greu lizibile, pe care românii le distribuie/consumă ca act de răspîndire a culturii. Calitatea acestor "reproduceri" fiind compromisă şi datorită faptului că programele evoluate se bazează şi pe recunoaşterea cuvintelor (ce depinde critic de dicţionarul limbii) şi pe scheme gramaticale. Generaţia "IT", avînd cu totul alte preocupări decît continuitatea culturală, a participat şi la invadarea limbii cu neologismele aferente colonizării tehnologice. Cine să mai simtă ridicolul implantării unor cuvinte-metaforă din alte limbi ("mouse", "web" etc)- care nu evocă nimic utilizatorului român? De aceea, în 1987, cînd am participat la lansarea calculatorului CIP Electronica (de tip Spectrum), am introdus în sistemul de operare posibilitatea de a comuta cititorul de claviatură, încît să preia comenzile Basic în limba română. Dar aceste timpuri sînt departe. Eram pe vremea în care bătea vîntul naţionalismului, reanimat de Ceuşescu, deci cu perfid potenţial compromiţător. Cunosc situaţia de la institutul IICC-PCR, unde se moşea istoria necesară propagandei partidului şi unde un Popescu-Puţuri veghea asupra echipei de activişti ai "dacismului"- puşi la dispoziţia protocronismului. Evident că asta a adus mai curînd deservicii cauzei dacismului, permiţînd luarea ei în derîdere, ca speculaţie ideologică ordinară. Ori- aşa cum am aflat între timp- asumarea rădăcinilor noastre dacice nu e doar o marotă ceauşistă ci e o temă majoră în lupta pentru emancipare naţională, o teză a unor istorici români redutabili- despre obîrşiile noastre Nu mă voi lansa în captivanta provocare ştiinţifică (ce ne poate duce de la Haşdeu la Vinereanu) privind originile reale ale limbii noastre. Consemnez însă că acestea au făcut obiectul propagandei, ceea ce a dus la mutaţii de perspectivă, o dată cu schimbarea vîntului/contextului politic intern sau internaţional. Dacă privim chestiunea prin prisma oportunităţii, am putea înţelege nevoia de a accentua latinitatea, într-un Ardeal în care trebuia înfruntată fudulia ungurească sau într-o Românie Mică, ridicîndu-se copăcel dintre complexe- faţă de naţiunile inspiratoare. Dar azi, cînd sîntem sub asaltul impetuos al cosmopolitismului mondializant, nu mai există temei de ancorare în teza că izvorîm de la Roma. Am putea adopta (apropiindu-ne probabil şi de adevăr) ipoteza băştinăşiei noastre milenare, mîndria că faţă de alţii, veniţi de aiurea ca să fondeze imperii peste tot, noi părem crescuţi chiar de aici, izvorîţi din acest pămînt. Sîntem ca pieile roşii, nu ca invadatorii englezi/spanioli/portughezi/francezi- de unde caracterul distinct, al naţionalismului nostru, care nu poate fi decît organic (deci- am avea aici un pleonasm). Şi argumentul cel mai redutabil în favoarea continuităţii nucleului autohton, îmbogăţit de straturile depuse ca inelele unui pom, este dualitatea latin- tracică a limbii. Prin această prismă a asumării identităţii cu teritoriul, nu putem trata neglijent evoluţia vorbirii şi scrisului. Limba fiind temelia, este marele capital. O fi stînd în gît unora prezenţa unor ă, î ,ţ , ş-uri care stînjenesc integrarea europeană (sau reproductibilitatea fabricării de claviere/programe) dar noi nu ne putem juca cu "integrarea"/dezrădăcinarea lingvistică. Aşa cum au făcut, iresponsabil sau cu rea credinţă, autorii loviturii de limbă care a însoţit lovitura de stat din 1990 (pretinzînd "reconstituirea" scriiturii modificate de comunişti, tot prin ucaz ). Iată de ce, eu nu voi părăsi scrisul învăţat la şcoală, decît atunci cînd românismul va cuceri reduta impunerii unor caracatere specifice pentru sunetele pe care străbunii le-au folosit, peste două mii de ani, ca să se prevină de ivirea altor cuceritori. Ioan Roşca (şi nu Rosca) 30.03.2021 |