Revolutia anticomunista din decembrie 1989 vazuta, traita si facuta de Dumitru Dinca, fondatorul Pietei UniversitatiiDumitru Dinca, 20 februarie 2005
Revolutia din decembrie 1989 in Romania s-a circumscris in fenomenul revolutionar ce-a cuprins aproape tot estul Europei, care se afla sub influenta URSS. Dupa opinia mea, istoria trebuie scrisa respectand adevarul istoric, iara nu falsificand realitatea in interesul unor grupari ce isi adjudeca pe nedrept victoria unui intreg popor impotriva comunismului, a dictaturii si a lui Ceausescu,… este cunoscuta starea societatii romanesti dupa instaurarea comunismului in aceasta tara,... este cunoscuta mizeria materiala si morala in care traia un intreg popor intr-o perioada ca aceea a sfarsitului de secol XX, in care societatea civilizata, libera si democratica a planetei inregistra un progres accelerat in toate domeniile; este mai putin cunoscuta insa manipularea la care natiunea romana a fost supusa, tocmai pentru a o determina sa regrete cea mai neagra perioada din istoria acesteia, si anume perioada comunista. Nu voi prezenta argumente, deoarece ele sunt arhicunoscute, mai ales de cei care au trait in aceasta perioada… voi aminti totusi cateva, cum ar fi: lipsa de libertate, nerespectarea drepturilor omului, foamea si frigul din casele romanilor, dar mai ales, lipsa de speranta a tuturor intr-un viitor mai bun, pentru ei si pentru copii lor. Pe fondul acestei situatii, dar si in contextul schimbarilor ce se produceau in unele tari din estul Europei, Romania intreaga, toti cetatenii acesteia, indiferent de nationalitate, au decis sa rupa lanturile cu care era legata, si sa darame zidurile celei mai mari inchisori (ce a existat de-a lungul existentei societatii omenesti) constituita din lagarul comunist; astfel, o banala revolta – generata de situatia pastorului reformat Laszlo Tokes s-a transformat intr-o revolta a tuturor timisorenilor, care pe data de 20 decembrie 1989 au declarat orasul Timisoara “oras liber”, moment care, dupa parerea mea, declanseaza inceputul revolutiei anticomuniste din punct de vedere teoretic si istoric. Indiferent de ce vor spune unii sau altii, eu consider ca, in situatia in care se afla Romania in 1989, sub teroarea securisto-pecerista, orice miscare in tara putea fi reprimata foarte usor deoarece lipsa de informare dar si teama tuturor romanilor nu putea duce la o rasturnare spectaculoasa a situatiei, atata timp cat locuitorii capitalei, unde se afla centrul de putere, si care constituia “butoiul cu pulbere”, nu se implica, din cauza lipsei unui pretext. Din fericire pentru poporul roman, pretextul a fost creat de chiar Ceausescu, prin convocarea faimosului miting din 21 dec. ’89, in timpul caruia a explodat o petarda care a generat indisciplina, groaza si haos, facand posibila trezirea la realitate a unor cetateni, printre care ma aflam si eu. Ajuns in centru, am observat grupuri – grupuri care se indreptau spre casele lor, unii ingroziti, altii facand glume pe seama situatiei, iar cand i-am intrebat de ce pleaca si nu raman sa declansam o demonstratie de protest, multi dintre ei imi spuneau ca nu este posibil si ca daca ma gandesc la asa ceva, pur si simplu, sunt nebun. In “nebunia mea”, disperat de imposibilitatea unor oameni care, desi puteau face ceva, se abtineau, refuzand invitatia pe care le-o facusem, am plecat din Piata Unirii, singur, catre ceva ce nu stiam cum va fi si, sincer sa fiu, nu stiam cum ma voi manifesta chiar eu – acesta este motivul pentru care eu sunt convins ca in dec. ’89 in Romania a fost o revolutie care a pornit din dorinta intregului popor, de a se elibera de comunism, de dictatura si de Ceausescu – pentru mine, care am condus manifestatia de protest din Piata Universitatii din 21 decembrie ’89, toate inchipuirile unora cu privire la o seama de scenarii, cu privire la infaptuirea revolutiei nu au nici o valoare intrucat, pe mine nu m-a cunoscut nimeni, nu m-a indemnat nimeni sa-mi asum rolul de conducator al manifestatiei si nimeni nu mi-a sugerat ceva ce am spus vorbindu-le oamenilor; de un singur lucru sunt insa convins, si anume acela ca americanii au obtinut garantia din partea lui Gorbaciov, ca nu va interveni in forta in nici unul din statele est-europene care doresc sa-si faureasca singure viitorul, garantie pe care URSS a respectat-o, cu convingerea lui Gorbaciov; aceste state vor imbratisa teoria perestroikista cu privire la unele reforme de natura socio-economica si politica a acestor state; nu as fi sincer pana la capat daca nu as spune ca perestroika lui Gorbaciov insemna totusi ceva, cel putin pentru Romania, tara in care exista un comunism exacerbat si o conducere de tip absolutist a lui Ceausescu. Ajuns in Piata Universitatii, m-am atasat unui grup de circa 70-80 de persoane, care incercau sa treaca spre Piata Palatului CC al PCR, unde credeau ei, ca si mine, ca au mai ramas oameni care protesteaza; incercarea noastra a fost zadarnica, pentru ca barajele de scutieri nu ne-au permis acest lucru… totusi noi - majoritatea tineri pana in 30 de ani, eu eram cel mai in varsta (aveam 39 de ani) – am strapuns barajul din apropierea librariei M. Eminescu, si am patruns pe strada Academiei pana in fata Institutului de Arhitectura, avand aceeasi intentie, numai ca aici barajul nu a putut fi strapuns, fapt pentru care, intre “noi” si “scutieri” s-a iscat o “hartuiala” care s-a soldat cu lovituri de bastoane, pumni si picioare, dar unde nimeni nu a fost ranit. Cineva din grup a spus ca in Piata CC al PCR nu se mai afla nimeni, motiv pentru care, fara sa ne consultam intre noi, dar si fortati de scutieri, am ales sa mergem in fata hotelului Intercontinental, unde am vazut un grup mic, cam cat al nostru, care se agitau in apropierea hotelului, la intrarea in strada Batistei; am pornit catre ei, unde am fost primiti cu bucurie, pentru ca ei si noi insemnam cam 150-200 de persoane (iarasi numai tineri, eu fiind cel mai batran). Aici se afla un tanar (pe care, ulterior, am aflar ca il cheama Romeo Raicu), care ii indemna pe cei din grupul de acolo sa ingenuncheze in fata soldatilor, care formau un baraj catre ambasada americana; aproximativ 20 de minute am facut si noi acelasi lucru – dar dintr-o data mi s-a facut rusine de acei copii curajosi care stiau sa faca mai mult – si am decis in sinea mea ca eu trebuie sa-mi asum riscul cel mai mare si sa preiau conducerea cu toate ca stiam ce presupune acest lucru; daca pana atunci imi era putin teama din cauza consecintelor pe care copii mei le puteau avea, cand m-am hotarat sa preiau conducerea, mi-a disparut orice fel de teama, fiind dispus sa merg inainte pana la moarte; unii sau altii, care vor citi aceste randuri, vor spune ca exagerez, altii, care au fost in acel momnet cu mine acolo si care cunosc starea de eliberare a constiintei care se produsese, imi vor da dreptate; sunt convins ca nici unuia de atunci si de acolo nu-i mai era teama de nimic si de nimeni. Am inceput sa vorbesc despre timisoreni si despre curajul lor, am inceput sa vorbesc despre necesitatea sprijinului pe care trebuia sa-l dam acestora, la care acei copii curajosi care erau cu mine strigau “Timisoara”, “Timisoara” – cand le-am spus ca trebuie sa facem ca timisorenii, cineva din multime a spus “ieri in Timisoara azi in toata tara” – acestea au fost primele lozinci pe care le-am strigat; am inceput sa vorbesc despre mizeria comunista, la care am primit un raspuns nedirijat, neregizat “jos comunismul”; am vorbit apoi de spre intentia lui Ceausescu de a reprima revolta de la Timisoara, la care de asemenea am primit un raspuns la fel de curajos si promt “jos Ceausescu”, “jos tiranul”, “jos cismarul” – din cele spuse pana acum reiese cu prisosinta ca revolutia romana, care s-a extins de la Timisoara la Bucuresti, si mai apoi in toata tara, ca aceasta a avut, fara echivoc, un caracter anticomunist, antidictatorial si anticeausist. In jurul orei 14,30, numarul celor care ne aflam in piata cred ca se dublase, dar inca eram prea putini; pe trotuarul dinspre restaurantul “Dunarea” se aflau un numar mic de varstnici care, atunci cand au fost invitati sa vina alturi de noi, au refuzat spunandu-mi ca “ei” au venit sa se uite si ca nu vor sa participe alaturi de noi – cel mai bine am exprimat aceasta situatie in care ne aflam in poemul compus de mine intitulat “Decembrie ‘89” din care citez:
Daca despre tehnica conducerii unei manifestatii nu stiam mare lucru, stiam insa un lucru esential.. ca ne trebuie mult curaj, fermitate si trebuie sa fim multi pentru a “darama” comunismul si pe Ceausescu, fapt pentru care, atunci cand am observat ca in randul celor din piata a aparut teama ca nu vom izbandi, Dumnezeu parca imi spunea mie, iar eu oamenilor, si anume: “Nu va fie teama pentru ca nu au ei atatea gloante sa ne omoare pe toti”, iar pentru a le da curaj sa ramana le spuneam, cu toate ca nu era adevarat, ca “vin muncitorii de pe platformele industriale alaturi de noi”. Pana seara tarziu am scandat “jos comunismul”, “jos tiranul” “jos Ceausescu”. Celor care nu stiu, ori se prefac ca au uitat, le amintesc ca, la sugestia lui Liviu Craciun Viorel, inca de la orele 14 am infiintat “Frontul Unit Muncitoresc”, caruia voiam sa-i spunem “Forumul Democrat Roman” care se infiintase la Timisoara, dar a carui denumire o uitasem, si am inventat pe loc “Frontul Unit Muncitioresc” – din care am spus la momentul acela ca fac parte dizidenti cunoscuti precum: Dumitru Mazilu, Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Silviu Brucan, liderul primului sindicat liber din Romania – Vasile Paraschiv, iar in coada listei, numele celor carora nu le-a fost teama sa-l spuna si anume: Liviu Craciun Viorel, Petre Ioan si subsemnatul, adica Dumitru Dinca. Cu aceasta ocazie, am elaborat in pripa si un program care mai degraba era o lista cu revendicari, cum ar fi:
Ceea ce credem ca este important de stiut este faptul ca numele lui Ion Iliescu nu a fost trecut pe lista care compunea conducerea F.U.M. – deoarece nimeni nu auzise de el si nici nu facuse ceva asemanator celorlalti dizidenti, pentru a intra in memoria colectiva – eu cred ca acesta a fost motivul pentru care, atunci cand a venit pe data de 22 decembrie ’89 in cladirea CC al PCR, a infiintat Frontul Salvarii Nationale – iata o denumire asemanatoare, adica “frontul” dar exprimata mai elevat “al Salvarii Nationale’ – din aceasta rezulta ca Ion Iliescu cu buna stiinta a facut aceasta substitutie. Pentru cei care nu cred cele spuse de mine, sa ceara TV Romane sa-i elibereze o copie a casetei in care Mircea Dinescu spune la televizor ca s-a infiintat “Frontul Unit Muncitoresc”; cu toate ca I. Iliescu “marele revolutionar” auzise de cele intamplate in Piata Universitatii, nu a venit acolo, ci a preferat sa astepte pana cand Ceausescu a abdicat (prin fuga acestuia) si cel putin formal a trecut de partea revolutiei; afirm cu certitudine ca acest individ care s-a autoimpus drept conducator in Romania postrevolutionara – este cel mai mare profitor al revolutiei cu toate ca a dat dovada de lasitate. Cred, de asemenea, ca este demn de cunoastere faptul ca soldatii din barajele facute de armata au refuzat sa execute ordinul de a trage in manifestanti. Cei care au deschis focul asupra manifestantilor din 21 dec. ’89 au fost tot militari, dar nu soldati in termen, ci cadre militare cu care au fost inlocuiti in jurul orei 18, aproape nici unul sub 30 de ani, care purtau haine militare fara insemne si fara grade; acei nemernici, acei ticalosi, cu toate ca au realizat ca multi dintre manifestanti erau copii, au deschis totusi foc, si i-au ucis fara mila.. cred ca cele mai convingatoare sunt tot versurile din poemul “Decembrie’89”, care in mod indubitabil refecta realitatea din noaptea de groaza 21/22 decembrie ’89, din care citez:
Paradoxal este faptul ca multi dintre calaii de atunci au fost declarati revolutionari si luptatori cu merite deosebite; a cui este vina? Dupa parerea mea, vina apartine celui mai mare profitor al revolutiei, I. Iliescu, care a eleborat si promovat o adevarata fabrica de impostori ai revolutiei, si anume Legea nr. 42/1990; in acest fel, Iliescu a reusit sa-si creeze o grupare de “revolutionari” extrem de numeroasa, care la un congres la Blocului National al Revolutionarilor, tinut la “Casa Poporului”, strigau “Iliescu si poporul” ca pe vremea lui Ceausescu; va intrebati de ce miscarea revolutionara din Romania a murit inante de infaptuirea idealurilor revolutiei? Pentru ca foarte multi dintre revolutionari nu sunt revolutionari.. iar unii dintre cei ce l-au sustinut permanent pe Iliescu, care si-a demonstrat cu prisosinta aparteneneta la PCR si perestroika, au facut dovada clara ca in dec. ’89 au existat 2 categorii de revolutionari, si anume:
In dimineata zilei de 22 decembrie 1989, sute de mii de oameni au invadat centrul capitalei. Ceausescu inca nu cazuse, iar I. Iliescu inca nu-si facuse aparitia, cum ar fi fost normal pentru cineva care a pus mana pe putere. La presiunea uriasa a multimii, Ceausescu abdica neoficial prin fuga acestuia cu elivopterul! Victoria revolutiei era infaptuita; militia, armata si securitataea erau neutralizate, acestea nu au facut nici o miscare, nici un gest care sa dovedeasca ca il apara pe Ceausescu si sistemul ale caror slugi erau; acolitii puterii postrevolutionare spun ca a fost doar un momnet de deruta; eu spun ca lipsa unei actiuni a acestor institutii s-a datorat presiunii extrem de mare a poporului care acum se eliberarse de teama din ziua precedenta; dupa opinia mea si nu numai, victoria revolutiei romane asupra comunismului si asupra lui Ceausescu a fost la ora pranzului, cand acesta a fugit; revolutia era infaptuita, pentru ca in acelasi timp si principalele mijloace de informare, adica radioul si televiziunea, erau cucerite de catre revolutionari. In conceptia mea, “Frontul Unit Muncitoresc” constituit in 21 dec. ’89 in Piata Univesritatii, era in masura sa preia conducerea provizorie pana la organizarea unor alegeri libere si democratice, deoarece in componenta sa figurau aproape toti dizidentii de marca ai timpului, dupa cum urmeaza: Doina Cornea, Dumitru Mazilu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Silviu Brucan, Vasile Paraschiv, Corneliu Manescu, Constantin Parvulescu si altii care avusesera curaj sa se opuna comunismului si lui Ceausescu, atunci cand acesta se afla la putere, si cand personaje de teapa lui Iliescu creasera un cult al personalitatii care depasise cu mult pe cel al lui Stalin sau Hitler. Inca mai cred ca daca, dupa intrarea in CC al PCR, erau adusi acesti oameni, astazi viitorul Romaniei ar fi fost mult mai bun si nu ar mai fi murit aproape o mie de oameni, fara nici un rost. Eu cred, cel putin pentru cei care vor scrie istoria revolutiei romane, ca faptele trebuie cunoscute asa cum s-au petrecut in realitate iara nu deformate, si anume: dupa abdicarea neoficiala a lui Ceausescu si dupa demisia oficiala a guvernului condus de Constantin Dascalescu, in capitala se asternuse linistea, nu se tragea, nu existau nici un fel de actiuni care sa impiedice preluarea puterii in mod oficial de catre cei amintiti mai sus, dara apare I. Iliescu, adus din ordinul lui Dan Iosif, care a fost prezentat de asa maniera, incat in piata CC al PCR, actualmente Piata Revolutiei, nu s-a mai auzit slogamnul “fara comunisti”; desigur va intrebati de ce? Pentru ca I. Iliescu nu era cunoscut nici ca mare demnitar comunist nici ca dizident; multimea a fost luata prin surprindere, a crezut ca el este cine stie ce revolutionar important, fapt pentru care gruparea acestuia, desi la acea ora putin numeroasa, a reusit sa ocupe balconul si sa-l impuna pe acesta drept salvatorul neamului, desi in cladirea CC al PCR se afla Dumitru Mazilu, fost dizident si mult mai cunoscut dacat ipostorul de Iliescu.. dar cum putea prelua puterea un individ care nu facuse absolut nimic el, ar fi fost contestat si probabil inlaturat de la conducere fara greutate.. asa ca, pentru a-si legitima prezenta si preluarea puterii, acesta trebuia sa fie cunoscut. Daca revolutionarii castigasera lupta impotriva lui Ceausescu si, mai ales, impotriva comuinismului si a aparatului represiv cel mai bine reprezentat din toate statele est-europene ce pornisera pe drumul libertatii (Ungaria, Germania, Cehoslovacia, Polonia), lupta impotriva lui I. Iliescu si a complicilor sai s-a dovedit a fi mult mai greu de castigat pentru ca gruparea Iliescu a folosit impostura, minciuna, delatiunea, amenintarea (acolo unde era cazul) si mai mult decat atata, maniupularea opiniei publice cum ca el ar fi salvatorul natiunii. Nimic mai fals, caci omul acesta se face vinovat de moartea celor aproape o mie de oameni numai pentru binele sau si al clicii sale. Nu trebuie sa uitam ca, recent, generalul Athanasie Stanculescul, la un post de televiziune a declarat ca el a hatarat cine sa preia conducerea in Romanaia. Dar cine era acest general.. era omul care a fost la Timisoara, era omul agreat si oficializat de Ceausescu sa preia conducerea armatei in locul lui Milea, care nici acum nu se stie bine daca s-a sinucis ori a fost asasinat, si care, colac peste pupaza, a fost declarat “erou national”… pentru ce a fost el declarat erou national, ce a facut el sa fie erou national? Daca in Romania noastra de ieri, de azi si dintotdeauna sunt declarati eroi nationali astfel de oameni, atunci vai de “Romania noastra”. Ah! Era sa uit, daca I. Iliescu se bate cu pumnul in piept ca este revolutionar, de ce l-a pus pe capitanul Lupoi sa-i someze cu arma pe revolutionarii din CC al PCR sa paraseasca cladirea? In numele cui a facut acest minuscul capitan acest gest? In numele armatei? Preluase armata puterea? Cine facuse revolutia, armata ori revolutionarii? Cine ii ordonase acestuia sa-i umileasca pe revolutionari? Ceausescu? Nu, pentru ca acesta fusese asasinat! Atunci cine? Raspunsul este unul singur: generalii Stanculescu si Militaru, care erau complicii lui Iliescu in actul de confiscare a revolutiei, revolutie realizata de uriasul segment anticomunist. Si daca nu este asa, de ce I. Iliescu, impreuna cu complicii sai, a tinut Bucurestiul asediat cu ajutorul blindatelor multe luni dupa decembrie ’89. Impotriva cui mai luptau aceste tancuri si taburi? Impotriva teroristilor care nici macar nu au existat? Nu, stimati cititori! Aceste trupe, ale armatei, aveau un singur scop, si anume acela de a-l apara pe Iliescu si puterea nelegitima, care a preluat puterea de la revolutionari cu forta printr-o confiscare a revolutiei cu ajutorul diversiunii, avand sarcina, de la conducerea URSS sa duca Romania spre prestroika si nu spre Europa si spre libertate.
Iliescu voia prestroika si instaurarea unei “dictaturi luminate” (afirmatia ii apartine) iar noi, revolutionarii anticomunisti, voiam libertatea pe care cu pretul vietii multora dintre noi o castigasem in 22 dec, ’89 cand a abdicat Ceausescu, doream sa devenim o tara europeana dar mai presus de toate doream o viata mai buna pentru intreg poporul. Voi reda cateva versuri din poemul “Decembrie ‘89” care cred eu va fi destul de edificator si anume:
|
|
<<< Închidere >>> |