Capitalismul oligarhic lupta cu cel participativ. Si invinge. Metabolismul economic contemporan avantajeaza firmele mari. Ele pot plati experti care sa le arate cum se pot evita impozitele, pot deschide sucursale in paradise fiscale, pot angaja juristi pentru a depune patente si a face fata proceselor, pot cumpara asigurari, isi pot permite incercari ratate, pot plati comisioane mari, pentru a obtine contracte grase.
      Competitia bazata pe cit mai mult capital selecteaza rechinii mari, eliminind plantonul, pestii mijlocii, etc. Sint foarte expresive statisticile care arata cum au crescut violent in ultimele decenii sumele pe care trebuie sa le detina o firma la start, pentru a avea sanse de supavietuire.

     Un instrument care ar putea echilibra situatia, aparind interesele firmelor mici este statul, condus de o putere pilotata de alegatorii majoritari. Intr-o democratie autentica, ar trebui ca regulile jocului sa avantajeze paturile largi. Acolo unde nu se intimpla astfel, populatia "preferind" alternative favorabile marilor corporatii, avem un indiciu ca democratia a fost confiscata. Un stat aservit cercurilor oligarhice va impune reguli care sa scoata din cursa micii urmaritori: fiscalitate descurajanta, birocratie paralizanta, etc.
      Este ceea ce se intimpla in Romania. Cetatenii dezavantajati nu opun rezistenta, pentru ca nu constientizeaza situatia, intoxicati fiind de propaganda "analistilor" responsabili cu mentinerea confuziei.

      Am incercat, in ultimii ani, sa lansez mici proiecte in Romania, sperind sa repun in picioare citiva prieteni loviti de tranzitie. Am studiat terenul, am planificat activitatile, am cautat parteneri si fonduri, am facut planuri de afaceri. Dar in final... nu am mai lansat nici o firma.
      Nu voi trata aici gama bogata a motivelor. Ma opresc la disproportia intre nevoile firesti (productive) ale unui proiect si cerintele artificiale inventate pentru descurajarea celor fara multi bani.

     Dau exemplu unei mici covrigarii, pe care o crezusem ideala ca micro-proiect: un sediu modest, un cuptor, un brutar, doua ajutoare - vinzatori, un administrator (si responsabil cu aprovizionarea), o pozitie buna pentru desfacere. Parea simplu...
      A fost insa imposibil.

     Chiar daca as fi trecut de zidul nenumaratelor aprobari si formalitati... daca as fi gasit o solutie (ilicita) sa cistig ceva si eu, nu numai statul (care te taxeaza pina la faliment, deci te obliga la legitima aparare)... daca as fi gasit o cale de a ma proteja de neseriozitatea si necinstea salariatilor, partenerilor, furnizorilor si clientilor... daca as fi reusit sa mituiesc toate echipele de control care ar fi urmat sa ma haituiasca zilnic (ca pe unul ne-afiliat mafiei)...daca as fi platit toate cursurile obligatorii de pregatire profesionala...daca as fi depasit cumva momentul in care o firma patenta idea de covrig... daca as fi produs cei mai buni covrigi din tara... nu aveam cum trece de noul regulament de organizare, impus de institutiile romanesti in numele respectarii normelor europene !
      Acesta prevedea tot ce trebuie pentru a umfla artificial capitalul necesar lansarii proiectului meu. Eram silit sa respect un plan minutios al organizarii covrigariei (care trebuia probabil cumparata din occident, de la o anumita firma ca sa corespunda acelui standard precis). Erau precizate: dimensiunile lopetii, distanta dintre masa de lucru si gura cuptorului, marimile salilor de depozit si rafturilor, inaltimea peretilor, echipamentul salilor de baie si toaletelor obligatorii (pentru femei si barbati), etc. Grandios!
      Doar gaura de la covrig nu era normata.

     Tomul care descria conditiile in care comunitatea europeana mi-ar permite sa fac niste covrigi spunea totul despre casatoria birocratiei europene cu mafia din Romania.
      Mi-am dat sema ca daca nu devin si eu "finul" structurii la putere, tovarasii verificatori vor veni zi de zi, sa masoare umiditatea in camara cu faina, sa verifice lungimea lopetii, debitul dusurilor, calitatea hirtiei de la toalete, temperatura initiala si finala a covrigului, nivelul calificarii vinzatorilor, modernitatea masinii de marcat, etc.

     In spatele celor mai rezonabile motivatii/alibiuri: protectia consumatorilor, calitatea serviciilor, standardizarea proceselor, productivitate- se afla si obiective secundare:
- domesticirea individului-producator, lipsit de libertatea de a face ce vrea si cum vrea- daca se intelege cu consumatorii;
- obisnuirea noastra cu idea ca trebuie sa ni se normeze viata;
- uniformizarea: in mii de locuri, un acelasi tip de cuptor, plasat in aceeaşi sala, aflat la aceeiasi temperatura, face acelasi covrig, din aceleasi ingrediente, cu acelasi gust, pentru acelasi tip de client;
- descurajarea micii initiative si a ridicarii cuiva prin munca, amplificarea nevoilor de capital si imprumut;
- deplasarea cistigurilor dispre activitatile productive catre activitati auxiliare: verificari, instruiri, evaluari, normari, aprobari, etc.

      Voi povesti alta data cum am renuntat sa fac o sera. Sa cultiv o livada. Sa pornesc o ciupercarie. Sa lansez o firma de web design. Sa dau drumul unor centre de servicii Internet. Sa produc soft pentru tele-plata impozitelor, etc.
      Nu a fost sa fie. Am fost si eu o mica victima a integrarii. Covrigaria nu e pentru mine. Nu ma vad furind cit e nevoie pentru a acumula capitalul necesar. M-am intors in jugul de salariat. Nu e asa grav, in cazul meu.

     Dar imaginati-va efectul acestor "norme europene", copiate cu perfidie, in conditiile cistigurilor care se pot face (prin munca) in Romania. Pentru milioanele de sinistrati ai tranzitei, lasati fara bani si fara slujbe, adoptarea unor modele care sa le taie si posibilitatea de a trai din mici afaceri, este o crima.