Gimnastica recuperatorie- pentru demnitate

 

 Am povestit, parţial, evenimentele petrecute la Piatra Neamţ în 1990 ( vezi http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/default.asp.htm). Explicînd contextul contrarevoluţionar şi atmosfera răs-comunistă în care au avut ele loc. Rămîn dator cu relatarea altor episoade expresive, cum ar fi hăituirea noastră - la 16 decembrie 1990 - pentru vina de a fi vrut sa comemorăm public revoluţia şi victimele comunismului (agresiune soldată cu a doua grevă a foamei şi cu decizia de a contesta regimul politic din România, părăsindu-i teritoriul).

 Aş dori să abordez acum o problemă derivată, care a apărut din clipa în care am depus la parchetul militar plîngerea penală pentru tratamentul la care am fost supuşi în 1990.  ( vezi http://www.piatauniversitatii.com/ico/p2005/docs/declaratie.asp.htm). Am rugat atunci pe domnul Voinea să plaseze "cazul Piatra Neamţ" în cadrul lui firesc: ancheta privind abuzurile represive comise de puterea "tranzitorie" în perioada decembrie 1989- decembrie 1990. Am pledat pentru unificarea analizei celor două dosare de care se ocupă generalul Voinea ( "revoluţia din decembrie 1989" şi "mineriada din iunie 1990") folosind o colecţie masivă de semnale de televiziune şi texte din presă, pe care am depus-o la dosar si o vom expune progresiv la adresa: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/cdandara/ziare/default.asp.htm

 

 Documentele depuse de mine scot in evidenţă un fenomen unitar, sintetizabil astfel:

1. Între 16 şi 22 decembrie, a avut loc înfruntarea şi răsturnarea fostului regim represiv securicomunist.

2. Dupa 22 decembrie însă, o garnitură apărînd interese securicomuniste, a confiscat revoluţia, pretîndu-se la înscenări cu urmări tragice, păcălind populaţia - pentru a se legitima "democratic", blocînd eliberarea şi emanciparea României - pentru a permite protejarea şi îmbogăţirea foştilor vinovaţi.

3. Începînd din acel moment, forţele contestaţiei, formate din adevăraţii revoluţionari anticomunişti - trădaţi şi marginalizati - au încercat să se opună uzurpării puterii.

4. Pentru a-şi proteja poziţiile, pretinşii "emanaţi" au recurs la grave abuzuri, diversiuni, dezinformări şi ilegalităţi, folosind împotriva protestatarilor vechi instrumente ceauşiste, pseudo-democratizate (poliţie, armată, securitate, justiţie, media, etc.).

5. Aceste măsuri fiind insuficente şi trebuind să fie simulate aparenţe democratice, Tovaraşii strecuraţi la putere au recurs la instigare la război civil, asmuţind împotriva noastră pături ale populaţiei uşor manipulabile (datorită sechelelor reeducării comuniste),  prin pîrghii irezistibile de dezinformare: televiziune, presă, informatori. Au rezultat înfruntările din 12 ianuarie, 24-29 ianuarie, 12-19 februarie, etc. - culminînd cu bătălia dusă în Piaţa Universităţii şi continuînd sporadic, pînă la 22 decembrie 1990. Toate aceste episoade au aparţinut aceleiaşi lupte, au fost duse între aceleaşi două tabere, conform unei unice logici, pe tot teritoriul României. De aceea, nu e normală divizarea problemei în timp şi spaţiu. La Sibiu, Brasov, Iaşi, Constanţa, Arad. Piatra Neamt, etc. - nu s-a reprimat cu mineri! "Mineriadele" trebuie înlănţuite (ianuarie- februarie- iunie) şi analizate în contextul general al înfruntării revoluţie-contrarevoluţie.

6. Singura apărare pe care ar putea-o invoca gruparea Iliescu-Roman e că nu s-a înregistrat numărul obişnuit de victime - (vezi cazurile recente din Algeria, Columbia etc). Putem demonstra însă că explicaţia acestui deznodămint "fericit" este retragerea taberei noastre din faţa hoardelor manevrate de Putere, evitarea provocării la război civil, cu preţul victoriei contrarevoluţiei. Dar luciditatea, neagresivitatea sau laşitatea noastră - nu pot constitui scuze pentru cei ce au instigat la masacru. Vor trebui condamnaţi responsabilii pentru incitare la război civil, favorizarea infractorilor, distrugerea şi jefuirea economiei naţionale, uzurparea puterii în stat, etc.- fără a li se aplica prescripţii - pentru că legea nu a putut opera, împotriva celor de la cîrma ţării.

 

 Am aruncat în balanţa acestui monumental dosar şi micul episod din Piatra Neamţ, ca să combat reducţionismele (în spaţiu, în timp, în sens), să reamintesc că ciocnirea a avut loc totul anul, în toata România, pentru acelaşi motiv. Să inspir şi alte asociaţii, care pot denunţa fapte grave, produse în toată ţara în 1990 - închegind rechizitoriul unui regim criminal şi trădător.

 Cred că poziţia mea nu diferă mult de a celorlalţi reclamanţi. Inedit este probabil doar punctul 6, cel care explică numărul redus al victimelor - prin retragerea noastră de pe cîmpul de luptă. Adevărat şi semnificativ, acest aspect va fi însă dificil de probat, pentru că mulţi camarazi nu vor fi dispuşi să recunoască evitarea ciocnirii. Situaţie delicată - psihologic şi moral. Cine a dezertat din frică - poate apare laş. Cine a făcut-o din repulsie faţa de violenţă - slab. Cel ce s-a menajat din calcul - egoist sau cinic. Cel ce a eschivat - lucid sau dubios. Si toţi - admiţînd că au respins o luptă inegală - şi-ar recunoaşte înfrîngerea. Neocomuniştii camuflaţi au cîştigat prin abandon -atunci. Acum- vor scăpa de pedeapsă, dacă eludăm abandonul, în loc să ni-l asumăm.

 

 Plîngerea aceasta, mi-a pus o problemă delicată. Nu e indecent sa aduci în faţa instanţei un caz atît de banal, cînd situaţii mult mai grave, rămîn în umbră? În definitiv, la Piatra Neamt, aparent, nu s-a întîmplat mare lucru, între 3 mai şi 16 Decembrie. Nu a fost ucis, nu a fost bătut zradavăn nimeni. Doar calomnii, insulte, înjurături, ameninţări, scuipături, îmbrinceli, pancarte şi ziare arse, harţuire şi vînătoare pe stradă, bulgări de gheaţă, trageri de haine şi barbă, învîrtiri de borcane pe la nas, îndemnuri la linşaj, înşfăcare şi transport pe sus în incinta primăriei, blocarea căilor de acces în cimitir, zgîlţiirea maşinii în care eram "salvaţi" de poliţie, filaj, cîteva lovituri. S-au oprit aici, considerînd intimidarea suficentă. Poţi să şi rîzi, acum (dar atunci, nimeni nu a rîs…). Cum să alături aceste "incidente" groteşti, fără urmări fizice, şirului de cadavre din Bucureşti, cortegiului de suferinţe pe care le-au produs securiştii, oamenii de bine şi minerii? Avînd simţul proporţiilor (penibilului), observînd că nu se formeză bulgărele de protest pe care am vrut să-l sprijin prin exemplul meu, temîndu-mă ca aş putea fi perceput ca un exchibiţionist, m-am întrebat dacă să nu-mi retrag plîngerea.

 Dar nu o voi face.

 În primul rind, pentru că argumentele strategice care m-au făcut să acţionez (expuse mai sus) sînt prioritare faţă de orice consideraţii intime. Dar nu e numai asta. Miza mare, legată de patologia şi îngrijirea demnităţii - mă urmăreşte de mult. Pentru explicarea ei scriu acest text.

 E vorba de complementaritatea dintre cele două tragedii pe care le poate produce o agresiune: reprimarea violentă a rezistenţei -versus- degradarea interioară produsă de cedare sau fugă. Pe lingă condamnarea unui viol reuşit prin brutalizarea vitimei rezistente, trebuie să înţelegem şi umilinţa victimei care nu a avut puterea să se opună, din frică. Curajul înfruntării nu e obligatoriu, mai ales cînd raportul de forţe e disproporţionat. Slăbiciunea cuiva nu e o scuză pentru agresorul care profită de ea. Cedarea cu cuţitul la gît - nu trebuie considerată acceptare. Nu putem admite legitima apărare, fără a inţelege şi mecanimsul cedării.

 

 Regimurile care reuşesc să se menţină prin manipulare sau intimidare, nemaiajungînd să folosească forţa - pot simula legitimitate. Cine nu se opune, poate pare de acord. Totul e să nu se vadă cuţitul de la spate… In caz de judecată, se numară doar victimele rezistenţei. O contabilitate convenabilă stăpînilor pricepuţi în gestiunea eficace a supunerii. După căderea comunismului, au fost considerate revoltele, dizidenţii, opozanţii, rezistenţii din munţi - dar nu şi cedările întregii populaţii în faţa intimidării, din cauza lipsei oricărei şanse şi perspective. De aceea apare o fractură ciudată în tratarea perioadelor 1944-1964 şi 1964-1989. Sînt ele diferite, sau victimele şi-au pierdut încrederea că pot rezista (pînă la venirea americanilor…) Cum de s-au cuminţit şi vechii rezistenţi, "eliberaţi" din puşcării… în marea Puşcarie?

 Aceste gînduri m-au călăuzit în redactarea manifestelor răspîndite în Piaţa Universităţii (vezi http://www.piatauniversitatii.com/ico/p1989-1990/docs/contrarev_13.asp.htm). Voiam ca, pe lîngă foştii rezistenţi, să ni se alăture şi cei care au cedat presiunilor securicomuniste, considerîndu-se victimele lor. Să imputăm Tovarăşilor nu numai hărţuirile, schinjuirile, decesele şi anii negri de puşcărie, ci şi otrăvirea sufletelor celor ce au fost siliţi să accepte faptul împlinit, să se adapteze, să colaboreze, să se descurce- din instinct legitim de supravieţuire. Speram că astfel vom sparge frontul inamic, făcînd să treacă în rindurile noastre pe cei care regretau sincer ce fuseseră siliţi să facă, sub presiunea sistemului irezistibil.

 Gîndesc la fel şi azi. Conştient însă de fineţea şi adîncimea temei, nu fac aici o pledoarie coerentă. Imi expun o intuiţie, pentru a revela daunele produse prin intimidare.

 

 Victimele puciului FSN-ist nu sînt numai cei căzuţi pe baricadele anului 1990. Ci şi cei corodaţi sufleteşte, de amărăciunea unui război drept, dar abandonat din cauza asimetriei forţelor. Nu trebuie număraţi numai cei ucişi, sau stilciţi în bătaie. Ci şi cei ce şi-au pierdut atunci iluziile, sensurile, lumina. Care au văzut irosindu-se şansa de a se face utili, într-o ţară ce ar fi putut renaşte. Asistînd neputincioşi la improprietărirea criminalilor-victorioşi şi aroganţi. "Trăind" în scîrnăvia Tranziţiei Criminale. Jefuiţi de "tunurile financiare", de jocurile făcute în culise şi subterane, vegheate de atîtea garnituri de "politicieni" veroşi. Umiliţi de pensii batjocoritoare. Umbre alergind bezmetic după o gură de pîine, cerşită celor ce au trădat şi prădat România. Pragamtizaţi. Degradîndu-se. Redomesticiţi. Readuşi la "nu a fost să fie". Privind pasiv cum li se sinucid eroii. Sau rătăciţi prin lume, privaţi de bucuria comunităţii de acasă.

 Efectele evenimentelor? La Piatra Neamţ, după "tulburările" din 1990, nu s-a mai intîmplat nimic. Ca înainte. S-a revenit la normal, la "consens". S-a aşternut "liniştea". Cine nu vrea să moară în mizerie, asteptind docil sfirşitul jafului "tranziţiei", fură ce se mai poate local, se bagă slugă la Ei, sau caută îndepărtate căpşunerii şi bordeluri. Chiar şi colegii mei din asociaţia "Dialog" s-au cuminţit, dezgustaţi. Nu au obţinut nimic, au pierdut doar un timp preţios în cursa pentru îmbogăţire/ supravieţuire. Le poate pare rău pentru că s-au expus, înafară şi înăuntru.

 În fine, eu. Tot mai ruşinat de cum m-am comportat atunci, înţelegînd că am evitat înfruntarea fizică şi din frică, amăgindu-mă convenabil că e vorba de luciditate. Umilit iremediabil.

 

 Iată bilanţul îngrozitor al contrarevoluţiei din 1990. O întregă populaţie întoarsă din drumul spre emancipare, libertate, adevăr, bunăstare, fericire, solidaritate. Orice exerciţiu de recuperare a demnităţii - trebuie încercat. De aceea, fără a mă iluziona privind rezultatul anchetei, imi voi menţine plîngerea la parchet.

 

Ioan Rosca, 25 februarie 2006