|
|
Editoriale şi tablete - August 2020 (6)
|
Xenofobia ca învăţătura a istoriei
[] Ministerul Adevărului Postmodernist Mondial se ocupă acum cu implantarea regresivă a ideii de fraternitate în istorie, ca să ne inunde şi de acolo conştiinţele. Asta e menirea culturii, ăsta e rolul educaţiei- să creeze sens adecvat nevoilor de etapă. Dar artificiul e prea ţipător : nu există temei pentru a iubi străinii ce doresc a se instala în casa ta, de a se înstăpîni peste tine. Chiar şi musafirul mieros, primit din milă, te poate lichida, cînd are ocazia. Aşa merg lucrurile în natură- realitate crudă de la care socialitatea nu poate devia decît aparent, spre paguba credulilor. Ca să nu-şi facă efectul de prevenire, istoria trebuie falsificată sau uitată- în bloc. Dar oamenii simpli ai trecutului, neconfruntaţi cu cosmetizarea sistematică a "memoriei", nu au putut fi îndoctrinaţi metodic, încît să nu mai ştie prin ce-au trecut străbunii lor, "universalizaţi" în lanţ nemilos. Aşa că… îi urau, firesc, pe străini, în conformitate cu umilinţa/furia ce se depusese, picătură cu picătură, durere cu durere, fir cu fir, întîmplare cu întîmplare, an cu an. O realitate trăită colectiv, o luciditate de veghe, pe care Eminescu o exprima încă delicat, în "Doina". Rezultatul infiltrării străinilor la cîrma ţării, acaparării moşiilor, monopolizării gheşeftului comercial şi înstrăinării resurselor - a fost atît de prelung şi manifest catastrofal pentru "rumânul" de rînd, încît nu avea cum vedea cu ochi buni o invitaţie către cosmopolitism, către "deschidere"- înafara si înăuntru. Cine nu se încuie, suportă consecinţele. Neputînd rezista dominării, sărăcia cu substrat etnic a acumulat resentiment.
|
|
Duminică, 23 august 2020
|
|
Soarta individualismului moral lipsit de temelie
[] individualiştii morali văduviţi de credinţă, sînt într-o situaţie grea, pe care o maschează eroic cu şarje spectaculoase dar sterile (cum ar fi trimiterea la "mitul lui Sisif"…), fiind roşi subteran de o vacuitate care, dacă nu e rezolvată cumva, duce la disperare şi extincţie. Stările instabile , alternînd sinusoidal, nu se pot prelungi la nesfîrşit, degenerînd într-o oscilaţie destrămătoare, mai atenuată la firile nevitale. Dacă nu reuşeşti să dai un sens pozitiv împotrivirii tale la ticăloşia cîştigătoare (în plan practic) eşti condamnat la o insatisfacţie ce va împinge procesul de deconstrucţie spre deznodămîntul firesc.
De aceea, trăitorii acestui destin spiritual dificil ar fi trebuit de mult să se asocieze creativ (dacă tot au o problemă comună şi un instinct fratern) în a cauta o soluţie problemei temeliei absente, găsind o cheie atitudinală nouă (căci ea nu poate lua forma care corespunde celorlalte formule de echilibrare).
|
|
Sâmbătă, 22 august 2020
|
|
Gînduri pe marginea unei teze despre poziţia SUA faţă de Basarabia
Teza de doctorat din anul 2017 a lui Mihai Ţurcanu ("Problema Basarabiei în relațiile româno-americane" ne oferă chei pentru scoaterea din ceaţă, în cascadă, a unor probleme capitale, întru înţelegerea lumii în care trăim. Numai să avem curaj să vedem ce citim.
Pentru a valorifica munca autorului, trebuie însă să dăm la o parte "concluziile" sale, formulate protector, pentru a fi acceptat în club sau pentru a trece de cenzura corectitudinii politice, corelate cu contextul publicării. Să primim însă solida structură informaţională/argumentativă pe care ne-o oferă cercetătorul (cuminte sau subversiv), în urma unei analize documentare extensive/riguroase, ce a pus în valoare noile capacităţi de reperare/gestiune a textelor pertinente.
Ce arată lucrarea lui Ţurcanu, fără a lăsa loc nici unei urme de dubiu?
Că administaţia SUA s-a împotrivit consecvent recunoaşterii alipirii Basarabiei, între 1918 si 1941, fiind un mare obstacol în calea afirmării internaţionale a României întregite. Şi asta , fără nuanţe, fără contradicţii, fără îndoială, fără rest- pînă la deznodămîntul din 1944, pe care SUA l-a pevăzut/dorit şi declarat tot timpul legitim (cu rezerve doar privind metodele "reparaţiei istorice", formulate în funcţie de interesele tactice ale momentului). Şi asta, în ciuda opinei specialiştilor americani sau a unei bune părţi a opiniei publice (care ar fi trebuit să fie determinante, pentru modelul american de democraţie populistă- aşa cum Ţurcanu ne reaminteşte, cu perceptibilă ironie extrafină).
|
|
Vineri, 21 august 2020
|
|
Cazul Gyr
Un uriaş poet român, ce a atins nivelul Eminescu, ca iluminator fascinant al tragismului condiţiei umane, este pus la index, trecut sub tăcere, evitat discret în re-editări şi exegeze, retras de prin expoziţii- de nişte laşi din Iaşi … O castrare semnificativă a culturii româneşti/omeneşti are loc- fără rezistenţa de rigoare. Să vedem de ce nu i se dă lui Gyr… girul meritat.
Dacă aventura creatoare individuală nu ar fi interferat cu a altor destine, dacă ar fi fost un căutător izolat, chinuindu-se singur prin genunea sensului, moştenirea lui fabuloasă ar fi fost lăsată spre vizitare- de către oricine ar putea intra în rezonanţă cu alpinismul spiritual extrem, mînat de patima trans-cunoaşterii. Ba chiar, poate, ar observa şi mercenarii culturali de serviciu, care îşi apără pîiniţa/statutul tăind frunze cît mai sofisticate la cîini academici, că ne aflăm în faţa unei performanţe de demiurgie poetică greu de egalat. Că Gyr a exprimat pregnant lucruri aproape imposibil de spus, germinal semnificative, despre mecansimele de fabricare a sensurilor/ ideilor/ valorilor/ perspectivelor/ aspiraţiilor care ne constitue eşafodajul conştiinţei şi despre crizele de perplexitate produse de conştientizarea caracterului arbitrar/ relativ/ contradictoriu/ instabil/ ambiguu/ speculativ al proceselor de semnificare, clăditoare de Eu devenitor. Deci- că ne aflăm în faţa geniului. De ce s-ar întoarce acestuia spatele?
Pentru că, ţesătura de gînd a lui Gyr s-a împletit cu a unor camarazi de condiţie circumstanţială: tineri naţionalişti români, legionari, credincioşi, deţinuţi politici. Ceea ce a avut o influenţă importantă asupra experienţei sale poetice (care a căpătat dimensiune comunitară) şi o are şi azi- asupra modului cum este receptat de cititori şi tratat de maşinăria de gestiune a sensurilor publice. Astfel a ajuns Gyr o ţintă pentru Ministerul Adevărului, cazul său devenind relevant pentru înţelegerea ultimii pagini a lui "1984"
|
|
Sâmbătă, 15 august 2020
|
|
Problema spinoasă a bolii si morţii lui Eminescu
Reacţia mea de acum vine din depăşirea unei contrarietăţi similare, produsă de un grup de cărţi angajate în polemica privind dispariţia lui Eminescu (O. Vuia, C. Barbu, T. Codreanu, A. Pop, D. Vatamaniuc, N. Georgescu, G. Ilina, C. Cernăianu) - contrapuse pledoariilor mai vechi- gen Călinescu, care au înstăpînit o perspectivă cuminte privind acest subiect.
Din nou am trăit transcederea primei impresii- că aceia care scormonesc în cazuistica întîmplărilor care s-au soldat cu dispariţia marelui gînditor/român fac ziaristică de fapt divers (banaliză-gen Cristoiu) sau încercă să slujească pitic propaganda patriotică/patriotardă, înfruntîndu-i bulevardier pe propagandiştii morţii accidentale, ce combat mitul eminescian.
S-a produs o răsturnare de perspectivă, în momentul în care am realizat în ce măsură internarea lui Eminescu, soldată cu mal-tratarea şi dispariţia lui, nu poate fi epurată de potenţiale/ posibile/ probabile/ prezumabile semnificaţii politice , fără ca prin aceasta să i se facă o josnică nedreptate, care ne castrează subtil.
1 Delegitimarea bănuielilor legitime…[]
2 Ministerul Adevărului şi sarcina probei…[]
3 Cui foloseşte…. neglijarea lui "Qui prodest?" []
4 Evitarea discuţiei de fond []
5 Perenitatea unei provocări []
|
|
Marţi, 11 august 2020
|
|
O perspectivă privind adevărata poveste a lui Eminescu …
Citind memoriile celor care l-au cunoscut, atît de bizare, prin această prismă, îţi dai seama de ce Eminescu nu a opus rezistenţă trimiterilor de ici colea, rătăcirii penibile între sanatorii şi sinecuri, între 1883 si 1889 — deşi au fost destule perioade în care avea suficient discernământ şi libertate, încît să protesteze public pentru modul în care era scos pe tuşă şi distrus, să facă dezvăluiri, să fugă etc.
Dar nu s-a întîmplat aşa. Eminescu NU a opus rezistenţă anihilării sale, aparent resemnat, dar nu pentru că devenise legumă de atîta „tratament”, ci pentru că, în realizarea menirii sale adînci, se plasase într-o poziţie de sacrificiu. Rolul lui Isus costă.
Crucificarea sa asumată a fost marele tribut plătit de el, pentru a sluji neamul și adevărul, la un nivel de tragism care ar trebui să fie în fine perceput în adevărata sa profunzime.
|
|
Vineri, 7 august 2020
|
|
|
|
|
|
|
